revista cititorului

exista revista scriitorului. nu stiu cati stiu asta dar eu descoperisem cu incantare site-ului. stiri despre sciitori, aparitii, noutati, franturi de proza, o gramada de bunatati. mi-am si facut obiceiul de a scormoni prin sertarele lui si azi citeam despre bedros si maine despre poeta care voia sa prinda pauza dintre vene, poimaine invatam cum sa scrie o proza scurta si ce e cu mitul asta cu blocajul scriitorului. si cautand, scormonind, insatiabila, dadui peste lista cu concursurile literare. ce fain! niciodata nu am castigat nimic din literatura. banii mei au provenit din jurnalism. ce ar fi….si am incercat. am fost uluita cand mi s-au dat in vara aceasta doua premii importante. oameni care nu ma cunosc. dar care ma citesc. de ce? si nu sunt modesta deloc, trust me! ajunsesem sa-mi placa tipii haiosi dar sclipitori de la revista scriitorului. si cand imi placeau mai mult au lansat ei, chiar ei, un concurs de proza. mi s-a uscat cerul gurii cand am citit anuntul. incantarea mea crescuse cat coca dospita. as vrea sa stiu parerea lor, ce cred ei, cum vad ei, cum ma citesc ei…oricum, sunt avizati (uite un cuvant la moda), autorizati (altul), sunt talentati, unul a fost la plai cu boi, pai cine era la plai cu boi? numa’  “culii”! si trimit o proza. si stupizenie! coca s-a dezumflat, incantarea a disparut, a ramas aburul de bere……

continuare in numarul urmator

Cand ma plicti…

Vizitele online au marele avantaj ca nu trebuie sa-l previi cu un telefon pe ala de vrei sa stai cu el la o sueta, la o barfa acida sau, simplu, la o cafea. Nu te alegi cu pantoful naclait de dulceata si nici nu ai ora la care sa-ti parasesti gazda. ”Onlinul” poti sa-l gusti ca pe un surogat, poti sa-l savurezi ca pe o trufanda, poti sa-l dezavuezi  pentru inghesuiala de stupizenii, poti sa-l critici, poti sa razi, poti sa mustacesti, poti sa te imbeti cu apa rece plina de bulele celebritatii, poti sa te simti neinsemnat, anonim, poti sa injuri si sa fii injurat.  Gazdele sunt multe si colorate. Hazoase, serioase, lirice, cu pretentii scriitoricesti, visatoare, patetice, arogante, cu alura de detectivi strecurati prin jurnale, chiaburi ai domeniului virtual, incorsetate in reguli inventate de vreun “cuc” batran si frustrat, licentioase in limbaj, cu vagi cunostinte de gramatica, pretioase, stapanitoare a unei tematici, publisheri esuati, experte in comunicare virtuala, fara tinta si scop.

Rad de-mi plesnesc buzele in crapaturi fine. Mihai Bendeac imi spune despre prima zi a europarlamentarilor Becali, Elena Basescu si Vadim. E plin de o ironie dulce-amaruie. Zoso, tanarul veteran (asta e oximoron, nu-i asa?) ma invata cum sa-mi fac publicitate blogului. Simplu ca buna ziua! Il musc de partea dorsala pe unu’ tare in parcare… si in gura, gen Mircea Badea. O tanti ancorata in  State, unde papa inghetata “cotton candy” (cum o fi aia?!) imi povesteste despre “boeme si prapadele” si mie mi se face subit pofta de gogosi. Octavian Blaga, care a facut-o personaj de poeme pe tanti Anuta (poate o fi din Remeti, unde are el o casuta) ma expediaza la Paulo Cohelo. Wow!  Proprietarul tarabei pline de banalitati vandute ca pita calda imi spune ce face el cand e singur. Ce? Sta si se uita in suflet. Al lui ca doar nu al meu. Alice Nastase imi marturiseste ca nu stie daca va mai fi apetisanta pentru barbatu-su fiindca, na, ii creste burta si i se umfla picioarele. Ei, da. Asteapta un prunc. Sa-i fie de bine si de sanatate. Cardul de  gaste, pardon, muieri plangacios de patetice din spatele ei ma alunga. Toate au cate o poveste expirata de dragoste neimpartasita. Cella, una care recunoaste ca e “lenes rau” ( da, am remarcat dezacordul), e militanta pentru drepturile jurnalistilor ( care jurnalisti?!) si militeaza intr-o mare de  liniste incat si-a tras parola. Mai trec si pe la responsabilul social Dragos Dehelean, mandru de cat a scris, tepuit din greu, presedinte peste…, director peste…,initiator al…Ma sfatuieste sa-mi pun ”chipul” sus la blog, sa scriu cine sunt si ce tampenii am facut in ultimii 5 ani, sa stie tot marlanul pe cine naiba injura. Ca asa e la partid! Tolontan ma tine la curent (in priza, evident) cu ce-au mai facut pitipoancele cocotate pe functii, pardon, tocuri  inalte. Simona Ionescu recunoaste ca s-a angajat la tabloid doar ca sa aiba ce tranti pe masa. Ca suntem “crizosi”  si noi si piata muncii. Crina Dunca, de-si zice satmareanca, imi arata poze cu unul “dilau” si cu satmareni plictisiti rau. Iar PR Premium silabiseste cu mine abecedarul organizarii unui eveniment. Pentru azi mi-a cam ajuns…si s-a facut si seara, futu-i!

Rosia Montana, mon amour!

Vulpoi batran si uns cu toate pomezile “presarului” tarsait prin subsolurile media, Mihai Tatulici si-a propus sa rupa brusc si dintr-odata pisica in doua. Si-a luat camasa cadrilata, blugii clasici si ochelarii fancy si-a aterizat pe  masivul Carnic din Rosia Montana. Dintr-un con de umbra, populata de mineri abrutizati, cu femei supus-casnice, cu dealuri intepate de colibe cu pretentii de case, chinuita de apa zgarcita de prin tevile antice, rascolita de saracie,  Rosia Montana a trecut in fasciculul patrunzator si obositor al reflectoarelor si blitzurilor. Orfana Rosia a ars cu repeziciune etapele si a plonjat intr-o celebritate controversata. Subit, toti si-au amintit ca acolo s-a scris certificatul de nastere al romanului. Ca sunt vestigii, ca sunt galerii sapate de 2000 de ani… Rosia Montana a devenit un brand. I s-a facut publicitate in salturi. Iar dezbaterile au sufocat televiziunile. S-a spus, s-a raspuns si s-a opus pana la epuizare. Fara limpeziri. Rosienii ii vor, rosienii nu-i vor pe canadieni. Taberele s-au amestecat, s-au scindat. Jurnalistilor, politicienilor le vine sa spuna ca in basmul ala –  si tu ai dreptate! Dar si tu ai dreptate! Si toata lumea are dreptate de-a valma. Cum punem capat belelei? Cam asa s-a intrebat Tatulici cand s-a trezit in mijlocul “martorilor” infierbantati, chemati pe Carnic, mai aproape de cer, in fata unei instante invizibile.  Si nu au stiut sa-i raspunda nici managerul Rosiei Montane Gold Corporation, Dragos Tanase, “importat” de canadieni de la UPC, unde se pricepea la telecomunicatii si plantat aici, unde se pricepe la arheologie miniera. Nici primarul Rosiei, Furdui,care se jura pe “rosu, pe fundita” ca nu i-au dat canadienii nici macar un cent. Si ca el, de bunavoie si neplatit de nimeni, sustine proiectul minier. Nici “nu’s care” deputat care, ramas in pana de replici, cauta solutia in buzunarul lui Tatulici pana i-a spus vulpoiul. “Solutia mea e scandalul. A dumitale care e pentru Rosia?” Nici presedintele CJ Alba care se impiedica in propriile-i cuvinte. Singur “alburnusistul” Eugen David are solutia. Convenabila lui si lui Soros: sa plece Goldul! Sa plece canadienii! El chiar crede in onestitatea cauzei pentru care lupta. Si asta imi starneste rasul. S-ar putea ca Soros sa nu aiba, cum se spune despre pretendentii la mana unei fecioare, “intentii serioase” cu ravnita Rosia.

Si atunci ce facem, domnilor, cu Rosia Montana? Pai o lasam asa deocamdata, in conservare, ca pe galeriile romane. Ca brandul Rosia e o gaina cu oua de aur. Produce bani la greu. E cel mai baban contract de publicitate al anului castigat de un publicitar nonconformist. Mai da un “leu de cinci” si televiziunilor sa mentina focul aprins sub oala, cate vreo doi politicienilor din zona sa mai scrie cate o scrisoare spre induiosare  guvernantilor si din gros elitei ministeriale din Bucuresti sa-si puna parafa pe avize. Controversa poate continua…

Cetateanul Michael Jackson a murit

Bizar. Dar unii nu separa invelisul de carne de spirit.  Omul de artistul genial. Sa fim clar intelesi. A murit cetateanul Michael Jackson. Legenda artistului Michael Jackson abia acum se naste. Mitul abia acum ia forma si prinde continut. Am fost uimita sa-l aud pe Lucian Mandruta ca la ai lui 41 de ani simte nevoia sa-si arunce privirea indarat si nu inainte. O fi, pensionarule! Prin prisma lui de mos atins de ramolire, Michael era deja batran si obosit si ar fi trebuit sa aiba o singura grija – cautarea unui loc linistit, cu multa verdeata si cantec de pasarici. Si mai aiuristica mi s-a parut peroratia aceluiasi Mandruta despre derapajele din viata de om a starului, concluzionata (culmea stupizeniei!) cu morala – “nu faceti ca el!” Ca esti fan sau nu, tu, epigonule, trebuie sa recunosti cu franchete ca Michael Jackson si-a adjudecat felia lui de nemurire. Dincolo de intentiile voastre, ale chibitarilor din jurul mortilor celebre, de a-i infige un ac in spate si de a-l pune intr-un  insectar. De a-i scormoni greselile sub  lupa.

Dintre multele banalitati difuzate de posturile TV mi-a atras atentia un singur amanunt. Michael isi dorea sa revina pe scena. Si atunci mi-a trecut prin minte ca megastarul contestat, controversat, judecat, pus la colt, infierat, tarat prin mizerii si izbavit prin muzica  chiar a revenit! O revenirea mai spectaculoasa era greu de inscenat de o minte umana, oricat de geniala ar fi. Michael a revenit pe scena lumii! In fiecare colt al scenei se aude cate o melodie de-a lui…

Puricul roman

 

Sala ticsita. Aer irespirabil. Siluete parcate pe langa pereti. Indrazneti asezati direct pe mocheta grea de praf. Norocosi lipiti cu dosul de fotolii. Ghinionisti facand varice. Evantaie se zbat in aerul fierbinte. Scena goala pret de 10 minute cat a viermuit puhoiul curiosilor. Si dintr-o data  liniste. Apare un barbos la microfon. Ce zice? Sunetul da din coate printre capetele lungi, patrate, dreptunghiulare, ascutite.  Barbosul indruga ceva si dispare de dupa cortina. Si rasare el. Puric. In sandale si pantaloni din in netopit. Puhoiul aplauda. Si aplauda. Iar Puric se inclina. Tine atarnate de buze sute de priviri. A gasit gaselnita. Sa fie roman cand toti isi doresc sa fie, fucking shit(!),  cool(i), trendy, fancy. Orice! Numa’ roman nu! Sa vorbeasca romaneste. Cand toti o dau pe englezeste. Sa creada ca mai exista o tara. Cand toti cred ca, de fapt, e o intindere de rahat. Si puhoiul il asculta, il admira. Unii patrund sensul. Altii exclama – “domne, ce mare scriitor si Puric asta!” Si jumatate dintre capetele geometric definite nu se recunoaste in povestirile lui amuzante. Si jumatate crede ca e de bon ton sa vii sa-l vezi pe Puric. Sa le poti spune amicilor, tapetat de un iz de superioritate - ”auzi, l-ai vazut pe Puric?”  Iar Puric? El ce face? Pisca pana la sange! Opune stupizeniei umorul. Crizei zambetul. Sperantei nadejdea. Uratului frumosul. Cazonilor batuti in cap feminitatea.  Strainatatii romanitatea. Ce frumos e Puricul roman…

De ce sa nu votez?

…pentru ca vecinului meu, cheferist, nemernicii de la Transporturi i-au bagat pe card doar juma din salariu. De parca el muncise part-time si nu full-time. “Pai, domle, chiar asa?! Astia’s tampiti?! Nu se gandesc ca sunt oameni care traiesc din salaru’ ala?!” Ehei, nea cheferistu’, romanii care traiesc din salariu sunt pe cale de disparitie. Dar asta e decupata din alta poveste.
…pentru ca in Parlamentul Europei o sa ne reprezinte – una tuta, unu’ parvenitu’ si unu’ extremistu’. Ca restul “e” de umplutura. De parca am fi toti expresia pluralului defectuos, a retardului lamentabil si a unei splendide paranoia.
…pentru ca tanti pensionara se uita cu jind deunazi la calupul de branza telemea si numara maruntisul de prin buzunare. Si cu numaratu’ a ramas. Ca nu-i ajunge nici macar de-o “scrijea”.
…pentru ca pe pasarela de la gara este un infirm care cerseste atentia trecatorilor.
…pentru ca indrazneala de a-ti cauta un job in tara asta e mai mare decat aia de a sari cu parasuta. Mai ales daca locuiesti in provincie. Te buseste plansu’-rasu’ de cate ori citesti un anunt de angajare cu cerinte umflate si rasumflate si cu salarii de cacat.
…pentru ca mandica de peste drum e mai proasta decat mine dar ea a avut norocu’ chior sa dea peste o cunostinta bine infipta in banca si azi e plina de aplombul unui functionar bancar. Cu salariu decent si limbaj tras la rindea.
…pentru ca ghita din colt a terminat vreo doua facultati, dublu licentiat, da’ nu stie ce e aia o cratima. Si poate trai bine mersi si fara asta.
…pentru ca Zavoranca a facut-o KO pe Columbeanca. Si uite asa i-a uns pe suflet pe aia de la Mediapro. Ca aia taceau ca porcu’ in cucurez, cufuriti pe ei, in fata arivistei dictatoare.
…pentru ca mama nu mi-a dat voce si tupeu, futu-i! Sa cant manele pe la nunti si sa ma doara in cot de ziua de maine.
…pentru ca traim o vreme “crizoasa”.
…pentru ca am cosmaruri in care primesc facturi pe care nu le pot achita.
…pentru ca as vota cu politicienii de pe alta planeta. Ca de astia mi s-a aplecat. Apropo, chiar s-a descoperit o planeta unde este apa, oxigen, temperaturi acceptabile. Hei, ce ziceti? Ne mutam acolo?

Pi (z) dos!

În târgul ăsta obscur, ce se târăște cu energia unui muribund, mi se întâmplă des să fiu întrebată dacă voi lucra din nou pentru canadieni? Derutantă interogație! În prima clipă nu am realizat de unde naiba le-a năzărit ideea unora? Mai ales că știe toată suflarea că am lucrat project-based, am avut acolo un contract “pe perioada determinată”, că aș fi vrut să mă implic în publicația lor, chiar dacă e ultima relicvă a promovării limbajului cripto-comunist, iubitoare de titluri lungi, sforăitoare și de articole “fără carne”, dar că, trebuie să recunosc, încă nu mi-a reușit să schimb această stare de lucruri . Dar nu e târziu și aș face-o pentru canadieni. Că sunt băieți de băieți! Băieți dă cuvânt!
“Ai văzut că au venit din nou canadienii la Roșia Montană?”, insistă un amic de-al meu. “Dar când au fost plecați?” Întorc întrebarea intrigată la maxim. “Păi nu au fost?” E încurcat rău amicul. “Nu.” “No, atunci acum au deschis mina. Au început lucru’ . Că am văzut la televizor”. Aha! Abia acum mă dumiresc, mă limpezesc. Abia acum știu de unde sar întrebările. ”Și ce ai văzut la televizor?” “Că o sa-i dea României 4 miliarde de euro din profit.” “Taci, tu?!”  “Uita-te si tu. Că arată pe toate posturile.”  “Pe bune?!”  “Da, măi, ce dracu! Doar nu sunt idiot! Am văzut clar!” mă convingea amicul. E tare publicitarul Naumovici! Că am auzit că el e ăla responsabil de ce apare, pe unde apare, în ce culori apare, format, idei, fraze, exclamații, onomatopee. Adică tot arsenalul de comunicare. Unde a dat reclama lui și unde a crăpat! Ce spune televizorul și ce pricepe telespectatorul! Amicul meu și alți vreo sută pe lângă el au înțeles că la Roșia Montană au demarat în forță lucrările. Hei-rup, hei-rup, canadienii sapă, exploatează, angajează și cât de curând vor duce României 4 miliarde de euro, bani de buzunar, să facă România ce vrea cu ei. Și nu e singurul exemplu de “malentendu”. Mama a privit cu niște ochi mari spotul Festivalului de Film Transilvania. Doi ciobani înghesuiți unul într-altul, adăpostiți de o singură șubă, unul privindu-l languros pe celălalt. “Iar ai văzut filmu’ ăla”, îi reproșează drăgăstos unul celuilalt. Mama strâmbă din buze. “Tț, la ce e reclama asta? Că ăia doi mi se par niște libidinoși.” Nu pot de hohotul de râs care-mi stă atârnat de laringe să-i explic femeii despre ce e vorba. Într-un final îi spun că vântul bate dinspre filmul cu cei doi cowboy homosexuali. E dezgustată. “Ce tâmpenie!” Dar va ține minte spotul. Tocmai pentru că a șocat puritanismul ei. 

O povestioară delicioasă, cu protagonist un spot publicitar, mi-a spus-o un bun amic de-al meu. Are două fetițe, dulci și proaspete, cum e dimineața asta de primăvară. Cea mică, Vanesa, abia a împlinit 4 ani, și trage cu ochiul la televizor. Căpșorul ei reține ce vrea și interpretează cum vrea ce vede. Și uite ce a înțeles Vanesa din spotul pentru Radio Guerilla, cel cu cocalarul de nu stiu care, bla-bla, cu mârlanul de nu știu cum, bla-bla, și cu pițipoanca de companie. Taică-su o strigă la masă. “Vanesa!” Nimic. Alintat. “Vane!” Nimic. Încă o dată diminutivul. “Vane!” În sfârșit un răspuns! ”Mie să nu-mi mai spui așa, tati” Replică dulceața aia mică. “Mie să-mi spui pițipoanca de companie!”

Lecția de Pițiponcăreală!

Pițipoanca este o vertebrată, bipedă, cu aspect îngrijit, membre inferioare lungi, membre superioare subțiri și lungite până la genunchi, păr lung, sprâncene tatuate și pretenții intelectuale.  În “Pițiponcăreală” există trei mari și late, inconfundabile diviziuni  de specii.

Pițipoanca - specia economic. Ce o caracterizează? Resurse financiare limitate.  Țoale de pe tarabe, second sau no name. În culori țipătoare, în croieli clonate, frizuri decupate din reviste mondene sau de pe situri frivole.  Tocuri înalte, minte scurtă, vocabular manelisto-buruienos. Visează să fie vedetă, chiar și porno, dar ajunge cameristă într-un hotel obscur din Italia.

Pițipoanca- specia medie.  Aceeași frizură, aceeași alură, același pret-a-porter. Că de altceva nu sunt bani. Visele și limbajul diferă. Îi place să se uite în oglindă și de acolo să-i zâmbească un avocat, un doctor, un manager, un jurnalist poreclit mogul, un patron, un mic întreprinzător, un semiinterlop, un politician. Orice culoare, naționalitate, convingere, teapă, sectă, religie, stofă. Orice, oameni buni! Doar oferiți-mi un loc în șa!! Să o scoată calul lui din lumea gri înspre lumina societății rasat-intelectuale. Pentru asta depune si ea un efort. Parcurge o facultă ca gâsca lacu’, fără să-și ude penele și fără să-și încarce memoria. La final, va avea o diplomă de pus în ramă care nu va spune nimic despre ce știe ea dar va ajuta substanțial la “umflarea” unui job.

Pițipoanca – specia business. Modelul a fost consacrat deja. Tonul a fost dat. E o specie aparte. Vestimentația e haute-couture, pretențiile sunt high. Magazinele nu includ second, lista de meniu, covrigul, parcul auto exclude Dacia, caseta de bijuterii, gablonțurile. E întâlnită prin mediile controversat de “feșioniste”. Întâi obscură, apoi din ce în ce mai evidentă, mai bătătoare la ochi. Visează din capul locului bărbați bine copți, perverși dar blindați cu avere. Adoră camerele de filmat. Pune piciorul în prag și aruncă cu banii când e vorba să-i cheltuie pe ai fraierului și nu pe ai ei. Pe imaginea ei și nu pe al lui. Pe garderoba ei și nu pe al lui.  Repetă papagalicește lecții îndelung învățate, presărate cu câte un ultraneologism, notat cu grijă în vocabular și exemplificat în propoziții simple. Să știe lumea că a evoluat, ce naiba! Pseudo-jurnaliștii roiesc în jurul ei ca muștele la…rahatul turcesc. E căutată de la politicieni versați și versatili la organizatori de evenimente , cântăreți, moderatori și realizatori de emisiuni îndoielnice, bine cotați pe piața prostituției media. Măsurile ei sunt încleiate într-un standard de frumusețe stabilit de …Nu se știe de cine. Bani să iasă!

“Nemții” din Bucovina

Ai fost vreodată în Bucovina? E o bucată de țară străină de România. Casele sunt largi, lălăite, răcoroase și curate. Miros a lemn proaspăt, a brânză grasă și a unt moale, fraged, ca obrajii bebelușilor. Curțile sunt o încântare. Păpădii grase – cum n-am văzut niciodată – toporași, flori de nu mă uita, iarbă străbătută de o alee îngustă cât să pui piciorul și să nu te afunzi în noroi când plouă. Prin grădini împrăștiate rădăcini lăcuite lucios, sculptate de imaginația naturii în diverse forme. Oamenii sunt civilizați, aproape nemți, primitori dar reticenti. Cred că reticența e împrumutată de la munte. Călimanii, Giumalăul, Rodna nu au frumusețea tragică a Apusenilor. Nu mi s-au umezit ochii când i-am văzut, nu am simțit că le aparțin. Am avut doar viziunea unui basm. Nu e de mirare că țăranul de Creangă a scos din el povești și povestiri delicioase. Că natura de acolo pare cea mai potrivită pentru derularea unei povești. Sunt munți mai blânzi, mai puțin colțuroși. De fapt, cea mai colțoasă între ei  mi s-a părut Rodna. În anumite locuri, pe Rodna nu există acces pentru turiști doar pentru rangerii, obișnuiți cu sălbăticia crudă și cu turmele rare de capre negre. Nu există muște în Bucovina și nici țânțari. Localnicii își țin ușile larg deschise și în câte case am fost nu mi-a bâzâit nimic pe la ureche. Am urcat pe Călimani, suspendată într-un telescaun la înălțimi ce depășeau și 30 de metri. Trei kilometri, cât a ținut drumul, m-am concentrat la vârfurile brazilor, la stâncile șerpuite de zăpadă și mi-am repetat tot timpul că dacă s-ar desprinde brațul telescaunului și aș aluneca în gol tot aș mai avea, poate, ceva șanse de scăpare. Chiar la asta se gândea și partenerul meu de telescaun dar nu putea să-mi spună văzând cum mi se înțepeniseră mâinile pe bara din față. Încât pete de vopsea galbenă, coclită mi s-au lipit de palme. Am urcat din mers în telescaun, săltând ca o capră iar la coborâre, fără a se opri rotirea cablului, am fost smulsă brusc din banca îngustă de lemn de brațele unui lucrător, căruia îi întrerupseserăm o partidă de table. Peisajul din Călimani, de la cota 1300, mi-a șters spaima. E cea mai lungă pârtie, pârtia Dealul Negru, trei kilometri și jumătate. M-am tot chinuit să-mi imaginez pe unde coboară schiorii?! Sus, se construiesc cabane din jumătăți de bușteni. E plin de tufe scunde de afine, de zmeură. Miroase a aer tare și a ace de brad. Vezi Vatra Dornei construită pe un fund de căldare.
Am făcut peste 1000 de kilometru cu mașina. Nu am ratat vizita la 5 dintre cele mai reprezentative mănăstiri din Bucovina. Sau, cel puțin, așa-mi place mie să cred că Putna, Voronețul, Moldovița, Sucevița și Humorului sunt reprezentative. Am rezistat ca o eroină pe niște serpentine interminabile. Nu atât de violente, de agresive cum sunt cele de la urcarea pe Biharea spre Vârtop, în Arieșeni. Sunt mai largi, ușor mai generoase cu șirul de mașini furioase dar sunt lungi, de parcă nu le mai vezi capătul. Putna e albă, elegantă, Moldovița are aerul boierilor moldoveni, Voronețul e colorat și celebru de albastru, Humorului e tihnită cum sunt bucovinenii. Am văzut și chilia lui Daniil Sihastru, săpată într-o stâncă, la un kilometru de Putna. Am aflat și că starețul de la Putna e big bossul mănăstirilor din Bucovina. Am văzut călugari doar la Putna, celelalte mănastiri fiind de măicuțe. Dar niște măicuțe atât de tinere. Am încercat să scot câte ceva de la una dintre ele. Poate o poveste dramatică de amor neîmplinit sau nu știu, ceva eteric nu prozaic, nu dur, nu lumesc. Am abordat-o ușurel – sunteți de aici? Și ea mi-a răspuns – de ce? mă vădește graiul? Cuvinte vechi, rupte dintr-un dicționar scris de mână, cu litere înflorite. Am renunțat să-i mai aflu povestea. Poate mi s-a făcut jenă de curiozitatea mea de laică…

Poveste a la Victor Hugo

Doi ani. Atât avea când a murit. Nu a apucat să cunoască prea multe din viața asta atât de hulită dar atât de râvnită. Doar cei patru pereți ai unui orfelinat de lângă Băile 1 Mai, figura aspră a unei îngrijitoare și strigătele celorlalți orfani. Unde să-l înmormântăm? s-a întrebat conducerea orfelinatului scărpinându-se când în barbă, când în cot și privind trupșorul mic, fără viață. În cimitirul satului! a țipat străluminată de așa idee măreață. De parcă ar fi fost posibil să-l înmormânteze în curtea orfelinatului sau în grădina publică. De cum a găsit soluția salvatoare, conducerea s-a văzut confruntată cu o altă problemă spinoasă. Dar unde în cimitir? Un loc de veci costă. Nu ne permitem să aruncăm banii în vânt. Îl băgăm în pământ unde o fi loc. Hai să-l întrebăm pe preotul satului. Îngăduitor, preotul le-a zis să-l vâre pe orfan în vecinătatea mormântului familiei Ardelean. Că nu o fi foc, nu o să aibă familia nimic de zis. Că sunt și ei oameni, că morții îs acolo de vreo 30 de ani și ce mai contează, ce mai în lung și în lat, hai că are loc și orfanul ăsta. Părinte, da’ nu-i punem o cruce cu numele lui? a întrebat timid conducerea orfelinatului. Ce nume?! s-a zborșit preotul. Are nume?! Păi, părinte, nu prea are. Cum zice sfinția-ta, Dumnezeu să ne ierte. Și l-au înghesuit pe orfan peste sicriele celorlalți locatari ai gropii. Peste cimitirul din sat au trecut veri, primăveri, ploi și ninsori. Și a venit  aprilie  2009 când o descendentă a familiei cu pricina, recunoscută prin sat ca “isteață” rău de tot și procesomană cu state vechi – cică are vreo 33 la număr – s-a gândit ce bine ar da la imaginea ei de “patroneasă” daca le-ar face părinților un cavou din ăla fain. cum se poartă acum! Și Anica s-a apucat așa de capul ei să-și dezgroape părinții, fără nicio aprobare de pe la Sanepid, popă sau poliție. La ce naiba să ia aprobări?! Ce, îndrăznește careva să se pună cu ea?! A săpat ca un bărbat, că e solidă muierea, și a scos la suprafață ce a mai rămas din părinții ei. Când s-a uitat, însă, în adâncimea gropii, surpriză! A dat cu ochii peste sicriul în miniatură. Da’ ăsta cine naiba mai e? Evacuarea! Că nu plătește chirie. A scos hotărâtă rămășițele orfanului și le-a aruncat într-o cutie din lemn, înjghebată în pripă, în capela cimitirului. Că sicriul orfanului, de proastă calitate fiind, putrezise între timp. Acum, se gândește madam Anica, ce aș putea să fac cu rămășițele orfanului? Mai ales, că orfanul nu figurează nicăieri. De parcă scurta lui ședere prin viață a fost ștearsă cu furie de prin catastife. Nici măcar preotul satului nu s-a obosit să treacă în registrul bisericesc înhumarea lui.
Ficțiune? Nu, nu e ficțiune. Povestea e pe cât de reală pe atât de tristă. Iar Anica e și ea reală dar și nepedepsită pentru profanarea mormântului unui orfan.